Camera Cifra

Cifra szoba / Camera împodobită
Reflecţii în camera împodobită din Mera – Autor: Tanai Péter, etnograf, muzeolog
În istoria dezvoltării caselor de locuit din Bazinul Carpatin, trecerea treptată de la tipul monocelular – casă cu o singură încăpere, uneori pe jumătate în subteran – la clădiri cu două, uneori trei încăperi (cameră-bucătărie-cămară) a avut loc prin secolele XIV-XV. În aceste camere de locuit adesea deja ferite de fum – cu sistem de încălzire din bucătărie –, au apărut obiectele de interior împodobite cu migală, textilele colorate, mobila pictată. În aceste încăperi împărţite din start în zone sacrale şi profane, şi-au găsit locul bunurile importante ale locatarilor, precum zestrea tinerei femei.
În secolele XVII-XVIII, când locuinţele cu o singură cameră de locuit s-au extins şi a apărut şi cea de-a doua cameră, încăperea numită odinioară „camera din faţă” a primit destinaţia de reprezentare, cameră destinată oaspeţilor. Astfel a apărut încăperea numită pe alocuri „camera curată”, „camera împodobită”, „camera frumoasă”, „camera de paradă” sau pur şi simplu „camera din faţă” – un simbol al situaţiei materiale a locatarilor –, în cele mai multe cazuri aşteptând, fără a fi folosită, musafirii de elită, cei de-ai casei deschizând uşa acestei camere doar în zile mari, de sărbătoare.
În urma acestor antecedente caracteristice la nivel naţional s-a format şi s-a asimilat în cultura locativă a locuitorilor din Ţara Călatei, aşa numita cameră împodobită. În Ţinutul Nadăşului – datorită încăpăţânării locuitorilor de a păstra tradiţiile – se regăsesc şi astăzi aproape în fiecare casă camerele ornamentate cu ceramică şi textile multicolore, cu mobilier viu colorat, cu toate că s-au schimbat modul de viaţă şi stilul arhitectural al caselor locuitorilor din această zonă renumită pentru bogata sa artă populară.
La început, tânăra femeie care se muta la casa băiatului îşi primea zestrea într-o singură ladă – hainele şi textilele necesare în gospodărie, strânse încă de pe vremea cât era fată. Ornamentaţia acestui obiect mobilier arhaic, numit adesea ladă de zestre cu lalele, are la origine motivele casetelor pictate din tavanul bisericilor construite de comunitate, fiind cea mai de seamă construcţie din localitate. Cu timpul dimensiunea lăzii a crescut în mod evident, apoi au apărut lăzile cu sertare şi comodele care asigurau a utilizare mai confortabilă. Odată cu moda indusă de dezvoltarea mobilierului cu scop depozitar, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în categoria mobilierului de zestre a apărut şi dulapul cu două uşi, pentru ca mai târziu, de dragul prestigiului şi pentru a prezenta starea materială a familiei, zestrea să cuprindă mobilierul complet pentru o întreagă cameră sătească. Astfel, alături de mobilierul destinat depozitării zestrei, de băncile cu ladă şi de paturi, în compoziţia zestrei de mobilier pictat a intrat şi masa, scaunele, băncile cu spătar, blidarul, dulapurile de perete, comodele şi toaleta cu oglindă. Meşteşugarii locali nu mai reuşeau să satisfacă nevoile şi gustul evoluat, astfel în aceste camere astăzi se poate vedea şi mobilier pictat, realizat în fabrici de mobilă şi achiziţionat din comerţ. Compoziţiile cu structuri laxe la început, realizate de tâmplari de succes – odinioară pictori de biserică – au acoperit cu timpul întreaga suprafaţă a mobilierului cu motive tot mai mărunte şi dese, ulterior fiind în sarcina fetelor şi a femeilor realizarea acestor ornamente. Culoarea de fond, iniţial albastră a fost înlocuită cu galben sau cu alb, care evidenţiază şi mai mult culorile dominante de roşu şi verde. Motivele putea fi preluate şi din portul la fel de bogat ornamentat. (De altfel aceeaşi tendinţă de a umple tot spaţiul se poate observa şi în cazul vestelor brodate cu lângă, unde pielea cojocului nici nu se mai vede din cauza numeroaselor flori brodate, deşi pe exemplarele mai vechi pielea albă argăsită cu alaun se vedea pe suprafeţe mari.) Alături de mobilier, în camera împodobită ocupă un loc important numărul mare de farfurii de ceramică colorată, care acoperă tot peretele, precum şi perdelele şi tapiseriile, nemaivorbind de numeroasele perne.
Dar oare ce generează, ce stimulează această tendinţă de ornamentaţie abundentă?
Răspunsul nu se poate exprima printr-o singură propoziţie. Este cert însă că la a doua înflorire a artei noastre populare, produsele industriei meşteşugăreşti din Ţinutul Călatei, popularizate de Gyarmathy Zsigáné (1843-1910), au obţinut recunoaştere internaţională la expoziţia mondială de la Viena din anul 1873, apoi la expoziţia milenară de la Budapesta. Mişcarea de promovare a industriei meşteşugăreşti ce a urmat, a stimulat această activitate şi a oferit totodată un trai mai bun familiilor care se descurcau greu din agricultură. La începutul secolului al XX-lea s-a creat o adevărată reţea comercială de valorificare a produselor provenite din industria meşteşugărească, la sfârşitul secolului însă această reţea s-a desfiinţat din cauze politice, precum şi din cauza factorilor economici nefavorabili.
Influenţa acestui sistem care a funcţionat bine odinioară, se simte şi astăzi, căci bazarurile de la marginea drumului naţional ce străbate satele Ţinutului Călatei rămân vii datorită nevoii de a completa veniturile prin comercializarea acestor creaţii de artă populară meşteşugărească – chiar dacă stocul expus s-a diluat mult cu chinezării. Pe dealurile pleşuvite în urma păscutului, în vederea regenerării solului oile se cresc între garduri mobile, modalitate caracteristică acestei zone. Şi deşi foamea pământului nu a atins cotele din anumite zone din Ungaria în sistemul micilor fermieri, putem constata o similitudine în ce priveşte scăderea drastică a naşterilor (a populaţiei) şi tendinţele de împodobire exagerată. Renumitul cercetător al acestei zone, Vasas Samu a remarcat acest fenomen, când a constatat funcţionarea unui gen de matriarhat în concepţia de viaţă a populaţiei din Ţara Călatei. În timp ce bărbaţii se mulţumesc cu posibilităţile oferite de industria de confecţii, capriciile femeilor în ce priveşte îmbrăcămintea împovărează mult familiile, încă înainte ca fata să se mărite, povară ce creşte cu un şir întreg de cheltuieli legate de nuntă, impuse de cenrinţele societăţii, care culminează cu camera împodobită. Dacă însă acceptăm ideea că arta populară este parte a culturii unui grup social care este constrâns la autonomie culturală faţă de sistemul de valori şi norme acceptat de societate, putem înţelege că existenţa şi naşterea camerei împodobite de la Mera este materializarea unei reacţii culturale specifice.
În acest teritoriu numit şi „Zonă împodobită” creaţia populară este un fenomen viu şi astăzi, astfel aici arta populară adaptată gustului local s-a format şi satisface o necesitate a comunităţii, îndeplinind în acelaşi timp şi funcţii reale – faţă de alte zone etnografice, unde în lipsă de creatori, arta populară s-a împietrit într-o stare finală. Dacă ne gândim că articolele ieftine din producţia industrială pot transforma cu uşurinţă cerinţele acestei comunităţi şi poate la un moment dat va domina sistemul de valori şi norme acceptat de societatea multiculturală, atunci dorinţa de creaţie, creativitatea şi forţa ce naşte creaţii de artă populară mor, şi odată cu acestea dispar şi camerele împodobite.
Tanai Péter, etnograf, muzeolog